Iubirea inseamna sa pastrezi intimitatea celuilalt, sa ii lasi totodata spatiu de miscare, sa ii respecti zona sa confortabila. Iubirea inseamna nu doar libertate dar si sa nu deranjezi!
Pe vremuri aveam o prietena cu care impartaseam absolut tot ce traiam. Persistenta acestei incapatanari a noastre de a ramane fidele acestei atitudini mie mi-a facut rau intr-un final, nu am mai perceput corect anumite aspecte nu doar din viata ci si din iubire. S-a pervertit intr-o tendinta obsesiva de a afla si a intelege tot ce vrea, face si traieste celalalt. Propria mea fiinta nu a mai contat ci s-a proiectat in existenta celuilalt, traind prin celalalt.
In tot acest timp cautam iubirea si nu intelegeam de ce nu puteam trai plenitudinea ei intr-o relatie in care sa ne impartasim reciproc. Frumoasa sunt, sanatoasa asa ma stiu, inteligenta(cat de cat si in crestere) sunt, ce lipsea?, unde greseam? ma tot intrebam. Acum stiu. Nu i-am permis celuilalt sa existe independent de mine. Aveam bolnavicioasa idee ca in iubire, asa cum fusesem invatata (sau cum asimilasem cine stie de unde ideea care mi-a placut teribil), cei doi devin unul si in atare situatie se depersonalizeaza, devin un gand, un suflet, un spirit. Mda, devin intr-adevar dar cu totul altfel decat crezusem eu. M-am uitat recent la un serial-Cautatorul Adevarului (Legend of the seeker-fac si reclama gratuita se pare!..) in care cei doi protagonisti aveau grija unul de celalalt insa in acelasi timp se respectau profund si am inteles si prin prisma acestor exemple tragand concluzia neasteptata: Nu-mi mai respectam defapt perechea! Trebuia sa stiu tot (pe fata sau prin alte metode) despre celalalt. Cat de mult greseam! Credeam ca era vorba de sinceritate si iubire cand defapt devenise posesivitate! Da, iubitul meu era propria mea posesiune asupra careia aveam drepturi depline! Cumplit! Nici macar nu imi dadeam seama, vroiam atat de mult sa imi implinesc propriile credinte incat nu realizam ca ma minteam in mod oribil.
Am fost sclava acestor prostii multa vreme. Astazi abia m-am trezit la realitate.
De ce iti scriu asa ceva, iubitul meu? Pentru ca 1. vreau sa ma cunosti asa cum sunt defapt in realitate (fara proiectii) si 2. pentru ca daca nu ma transform urgent si profund nu am sanse prea mari sa mai fiu cu tine atunci cand ne va da viata sansa sa fim impreuna si nu vreau sa trec pe langa tine sau tu pe langa mine fara sa ne recunoastem-ar fi ingrozitor, nu crezi?...
Legat de punctul doi de mai sus, fratele meu la un moment dat cand venise in camera unde infocate discutam 3 prietene despre sufletul pereche, ne intreaba din marginea usii: ce ati facut sa va meritati sufletul pereche? dupa care se intoarce brusc si pleaca.
Noi.... socate! Nici macar nu ne-a trecut prin cap vreodata!!!! ca trebuie sa facem ceva ca sa meritam sufletul pereche, ni-i se parea ca fiind un bun al nostru de la sine inteles si ca cineva-nu zic cine... este extrem de vinovat ca nu ni-i l-a adus deja pe tava!!!
Dragul meu, cred ca si tu te-ai revoltat la un moment dat de ce nu mai apar si pe unde .... sunt! Dar... intalnirea noastra se castiga prin merite interioare si multa munca cu noi insine.
Caci nici unul din noi doi nu cred ca vrea un ratat, o fiinta superficiala si decazuta, un bolnav psihic, un schilod fizic sau sufletesc langa ea/el. Perechea doar e printul-printesa din povesti, zana cea buna, ingerul mult asteptat.
Of... eterna poveste! Cat de mult ne mintim si traim visand uitand sa mai traim Realul...
Cat de mult inca ma mai mint, iubitul meu drag!.. Sper sa ma gasesti in Adevar, pe deplin sincera si intr-adevar Printesa(Regina)-Inger(Serafim ca ii prefer)-Femeie.......
Ei, gata, inchei pe azi, e tarziu! Cu ocazia asta am gasit si un nume nou care imi place: Serafima! Candva a fost numele unei sfante a carei poveste am gasit-o aici: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiul/07-29-sf_serafima_fecioara.html Pacat ca s-a terminat dur. Dar sufletul i-a fost castigat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu